Discuțiile despre fiscalitate în România par adesea reduse la o simplă alegere între creșterea impozitelor și reducerea cheltuielilor publice. Această simplificare maschează o realitate mai complexă: opțiunea de a menține statul român sub standardele necesare pentru a funcționa ca o democrație socială modernă. Un studiu recent publicat de Friedrich-Ebert-Stiftung România, realizat de economiștii Cornel Ban și Cristian Pop, intitulat „Cum reconstruim bugetul? Trei scenarii, trei filozofii fiscale”, reîntrege discuția fiscală, mutând-o de la o simplă dilemă tehnică la o analiză mai profundă a structurii bugetare și a capacității instituționale.
În esență, capacitatea fiscală a unui stat nu este doar o variabilă tehnică, ci reflectă un contract social, așa cum l-au definit gânditori precum John Locke sau Jean-Jacques Rousseau. România colectează aproximativ 27% din PIB în venituri fiscale, o valoare semnificativ mai mică decât media Uniunii Europene, care depășește 40%. De asemenea, statele din grupul Visegrad, care au structuri economice comparabile cu România, nu scad sub 34-36%. Această diferență nu este rezultatul unor calcule greșite, ci o alegere politică, construită de-a lungul a două decenii de relaxări fiscale și scutiri sectoriale, care au favorizat anumite categorii de contribuabili.
România nu este condamnată în mod structural la o pauperitate fiscală, ci a ales să rămână în acest scenariu, ceea ce ridică întrebări despre legitimitatea instituțiilor fiscale. Aici intervine o dimensiune adesea ignorată de economiștii tradiționali, dar care a câștigat teren în cadrul neo-instituționalismului. Instituțiile, conform lui Douglass North, sunt seturi de reguli formale și informale care reduc incertitudinea și structurează interacțiunile sociale. Când regulile formale, cum ar fi codul fiscal și normele de colectare, intră în conflict cu normele informale, precum evaziunea fiscală tolerată, instituțiile își pierd legitimitatea.
Studiul lui Ban și Pop evidențiază aceste contradicții, arătând că diferența dintre impozitarea muncii și cea a capitalului în România este de aproximativ 25 de puncte procentuale, fiind a doua cea mai mare asimetrie din Uniunea Europeană, după Letonia. Mecanismul microîntreprinderilor a permis, de-a lungul anilor, transformarea veniturilor din muncă în venituri din capital, ceea ce a dus la o scădere semnificativă a impozitelor plătite de anumite categorii profesionale, cum ar fi IT-iștii, consultanții și avocații.
În acest context, guvernul condus de Nicolae Ciucă se confruntă cu provocări tot mai mari. Promisiunile de reducere a deficitului bugetar de la 9% din PIB la 6,2% în 2026 și sub 3% până în 2030 se bazează pe proiecții optimiste de creștere economică. Cu toate acestea, datele curente sugerează o recesiune tehnică, cu o scădere a cererii interne și o contracție a producției industriale. Creșterea economică pentru 2025 este estimată sub 1,5%, iar industria prelucrătoare pierde locuri de muncă, ceea ce face ca proiecțiile guvernamentale să pară din ce în ce mai puțin credibile.
Aceste estimări nu sunt doar analize economice, ci și instrumente de comunicare menite să mențină iluzia că România rămâne pe o traiectorie sustenabilă în fața creditorilor externi. Paul Krugman a denumit acest mecanism „fairy tale confidence”, sugerând că simpla credibilitate fiscală ar putea, printr-un fel de magie, să genereze creștere economică. Însă, studiile realizate de economiști precum Olivier Blanchard și Daniel Leigh demonstrează că austeritatea nu produce efectele dorite, ci, dimpotrivă, conduce la o contractare a economiei mai severă decât anticipau susținătorii măsurilor de austeritate.
Karl Polanyi, în lucrarea sa „Marea transformare”, a subliniat că piața nu este o entitate naturală, ci o construcție instituțională care depinde de stat pentru reguli și securitate. Reducerea rolului statului în numele pieței slăbește, de fapt, condițiile care permit pieței să funcționeze. Pierre Bourdieu a reformulat această idee, afirmând că „legile pieței” nu sunt legi în sens științific, ci regularități care depind de un cadru instituțional specific.
În România, această ideologie a dus la efecte cumulative negative. Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) se confruntă cu un deficit cronic de personal calificat, iar sistemul de cadastru rămâne incomplet după trei decenii. Infrastructura digitală a administrației fiscale este fragmentată, iar aceste deficiențe contribuie la ceea ce literatura de specialitate numește „capability trap”. România arată ca un membru al OCDE, dar nu funcționează ca unul.
Constituția României definește statul ca fiind „de drept, democratic și social”, ceea ce plasează statul social pe același nivel normativ cu democrația. Totuși, un sistem fiscal incapabil să susțină funcțiile sociale ale statului nu este doar o opțiune de politică publică deficitară, ci o încălcare a ordinii constituționale. Această contradicție dintre proclamarea unui stat social și aplicarea unei politici fiscale care îl face imposibil creează o situație paradoxală.
Întrebarea esențială nu este doar cât de mare este povara fiscală, ci și de la cine și prin ce mecanisme se formează bugetul. Răspunsul este clar, dar incomod: România colectează prea puțin pentru că impozitează inegal. Această inegalitate fiscală a devenit o formă costisitoare de inechitate economică. Iluzia credibilită