Într-o declarație recentă, Radu Miruță, ministrul Apărării Naționale, a confirmat ceea ce mulți observatori ai pieței suspectau de mult timp: statul român intenționează să umfle artificial o comandă de aproape un miliard de euro prin intermediul mecanismului SAFE, pentru a atrage un investitor privat care să acopere o pierdere considerabilă de 180 de milioane de euro la Șantierul Naval Mangalia. Această situație, care a fost detaliată de ziarul BURSA în ultimele luni, indică o abordare problematică a gestionării crizei economice cu care se confruntă această unitate industrială.
În cadrul unui podcast publicat pe site-ul explicativ.com, Miruță a explicat că scopul acestei comenzi este de a crea un stimulent suficient de atrăgător pentru un potențial cumpărător, care ar fi dispus să își asume pierderile financiare asociate cu șantierul. Cu alte cuvinte, statul român își propune să transforme un activ evaluat oficial la aproximativ 87 de milioane de euro, dar cu datorii care se ridică la 162-180 de milioane de euro, într-o oportunitate care să atragă investitori. Aceasta este o recunoaștere brutală a unei strategii industriale care, mai degrabă decât să abordeze problemele fundamentale ale șantierului, caută să le mascheze printr-o manevră financiară.
Realitatea de la Șantierul Naval Mangalia este mult mai sumbră decât sugerează aceste declarații optimiste. Recent, șantierul a intrat într-o spirala descendentă, culminând cu falimentul. Planul de reorganizare a fost respins de Damen Shipyards Group, iar salariile angajaților nu au fost plătite de luni de zile, ceea ce a dus la proteste și concedieri masive. Aceasta nu este o simplă companie în dificultate; este un exemplu de colaps industrial care reflectă o problemă sistemică în sectorul naval din România.
Cifrele vorbesc de la sine: cu un activ evaluat la 85-87 de milioane de euro și datorii care cresc constant, situația financiară a șantierului este departe de a fi sustenabilă. În mod normal, un investitor ar evita un astfel de activ toxic, dar statul român pare dispus să intervină printr-o inginerie financiară care contrazice logica economică de bază. Miruță a afirmat fără ocoliri că „nimeni nu cumpără ceva de 87 cu datorii de 180”, ceea ce sugerează că soluția găsită nu este una viabilă pe termen lung.
În ultimele luni, au existat numeroase discuții cu potențiali investitori, inclusiv grupuri de renume precum MSC sau Rheinmetall. Cu toate acestea, interesul acestora a fost mai degrabă o chestiune de oportunitate decât o dorință de a prelua o afacere în declin. Piața funcționează pe baza principiului că investitorii nu doresc să cumpere pierderi, iar intervenția statului român nu pare să ofere o soluție reală.
Pe fondul acestor evenimente, se conturează o imagine a unei politici industriale care nu reușește să abordeze problemele fundamentale ale sectorului naval românesc. În loc să se concentreze pe o restructurare validă și pe dezvoltarea unui model de afaceri sustenabil, autoritățile par să opteze pentru o soluție temporară, care nu face decât să amâne inevitabilul. Astfel, intervenția statului devine o perpetuare a cauzelor care au dus la această situație de criză.
Ministrul Radu Miruță a subliniat că salvarea șantierului depinde exclusiv de comenzi militare finanțate prin SAFE, ceea ce ridică întrebări cu privire la viitorul acestui mecanism. În loc să se permită pieței să regleze situația, statul intervine cu comenzi impuse, ceea ce nu face decât să redistribuie pierderile existente. Această abordare ar putea avea implicații pe termen lung asupra bugetului de stat, având în vedere că banii alocați prin SAFE reprezintă un credit care va trebui returnat, cu dobândă.
Ironia situației este că toate aceste probleme au fost deja documentate în detaliu de ziarul BURSA, care a subliniat blocajul decizional, conflictul cu Damen, incapacitatea de reorganizare și presiunea politică pentru comenzi. Declarațiile lui Miruță nu fac decât să confirme o realitate deja cunoscută și să expună vulnerabilitățile sistemului.
În final, situația de la Șantierul Naval Mangalia nu este doar un exemplu al gestionării defectuoase a unei crize industriale, ci și un test al limitelor intervenției statului în economie. Deși se încearcă o cosmetizare a realității economice prin artificii financiare, adevărul este că aceste măsuri nu vor rezolva problemele fundamentale. Diferența dintre evaluarea activului și datoriile sale nu va dispărea pur și simplu printr-un contract de un miliard de euro. Aceasta se va transforma în povara contribuabililor, care vor trebui să suporte costurile unei strategii care, în loc să salveze, pare să amâne inevitabilul.