Dezbaterile din sfera fiscală din România au fost, în ultimii ani, dominate de discuții despre așa-numitele privilegii ale anumitor categorii profesionale. Aceste discuții se concentrează adesea asupra pensiilor magistraților, sporurilor acordate polițiștilor și indemnizațiilor parlamentarilor, lăsând deoparte o analiză detaliată a arhitecturii fiscale care determină veniturile bugetare și modul în care acestea sunt colectate. Această abordare limitată nu face decât să mascheze problemele structurale mai profunde cu care se confruntă sistemul fiscal românesc.
După căderea comunismului în 1989, România, Bulgaria și Polonia au pornit de la un punct comun, având moșteniri instituționale similare. Cu toate acestea, în timp, cele trei țări au dezvoltat configurații fiscale foarte diferite. În prezent, România colectează taxe și contribuții sociale echivalente cu aproximativ 28-29% din PIB, un nivel printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. Spre comparație, Bulgaria strânge puțin peste 30% din PIB, iar Polonia aproape 35%. Deși diferențele procentuale nu par a fi semnificative, impactul asupra bugetelor și, implicit, asupra vieții cetățenilor este considerabil.
Conform datelor Eurostat din primăvara lui 2026, România a înregistrat un deficit bugetar de 7,9% din PIB în 2025, fiind cel mai ridicat din Uniunea Europeană. Bulgaria a depășit de asemenea pragul Maastricht, atingând un deficit de 3,5%, iar Polonia a ajuns la 7,3%, o creștere semnificativă comparativ cu anii anteriori, în special din cauza cheltuielilor de înarmare. Această situație evidențiază nu doar problemele fiscale, ci și impactul direct asupra bunăstării cetățenilor.
Privind mai atent la venitul mediu al populației, Bulgaria se află în fruntea listei țărilor cu cele mai scăzute venituri din Uniunea Europeană, acompaniată de o inegalitate ridicată și o speranță de viață scăzută. România, deși nu se află într-o situație mult mai bună, are alte cauze pentru problemele sale economice. Statul român cheltuie mai mult decât colectează, ceea ce duce la un deficit bugetar care nu reușește să sprijine servicii publice esențiale. Bugetul este, în mare parte, alocat salariilor majorate în anii electorali, transferurilor cu impact politic imediat și întreținerii unei administrații publice din ce în ce mai politizate și mai puțin eficiente.
Un aspect esențial al sistemului fiscal românesc este regimul de cotă unică pe venit, care a fost implementat de peste două decenii. Această politică, împreună cu impozitarea redusă a capitalului și absența unei impozitări reale a averii, contribuie la perpetuarea inegalităților. Deși pe hârtie toți contribuabilii plătesc același procent pe venitul declarat, realitatea este că veniturile sunt definite și reîmpachetate în moduri care favorizează anumite categorii, cum ar fi investitorii sau proprietarii de capital. De exemplu, impozitul pe dividende a fost menținut la un nivel scăzut de 8% timp de mulți ani, fiind abia recent majorat la 16%, un procent care rămâne totuși mult sub standardele occidentale.
Reforma fiscală din 2025 nu a adus schimbări semnificative în această dinamică, ci a consolidat tendințele existente. Reducerea spațiului pentru cote reduse de TVA la alimente, medicamente sau cărți a transferat o parte din povara fiscală asupra consumatorilor, într-un moment în care inflația depășea deja media europeană. Cota unică pe venit a rămas neschimbată, iar discuțiile despre o impozitare mai echitabilă a patrimoniului au fost abandonate. Această configurație fiscală nu este neutră, ci favorizează muncă și consum, lăsând capitalul relativ neafectat.
Mecanismul care menține aceste reguli fiscale nu este întâmplător, ci rezultatul intereselor grupurilor care beneficiază de aranjamentele actuale. În partea superioară a distribuției veniturilor, s-a format un segment de actori economici care, având acces la servicii private, nu resimt nevoia de a susține consolidarea serviciilor publice. Aceștia pot funcționa în paralel cu infrastructura publică, ceea ce le permite să evite efectele negative ale politicilor fiscale regresive.
În acest context, politica fiscală românească a recurs frecvent la mecanismul „țapului ispășitor”, prin care tensiunile sociale sunt canalizate către anumite categorii profesionale. Această victimizare simbolică a magistraților, militarilor, polițiștilor și parlamentarilor a mutat atenția publicului de la întrebările fundamentale legate de impozitare și redistribuție către o dezbatere despre privilegii. Această abordare nu face decât să agraveze problemele structurale ale statului român, afectând funcțiile esențiale care cer stabilitate și protecție.
Comparativ cu România, Bulgaria oferă un exemplu util în ceea ce privește efectele politicilor fiscale regresive. Veniturile reduse și cheltuielile limitate au dus la un echilibru bugetar, dar și la o societate care rămâne la marginea standardelor europene în privința veniturilor, sănătății și educației. Datele Eurostat din 2026 arată că Bulgaria a depășit pragul de 3% deficit, înregistrând 3,5% și o datorie publică în creștere semnificativă. România, în aceeași situație, are un stat similar ca dimensiune, dar cu o arhitectură fiscală mai favorabilă capitalului, ceea ce duce la deficite mari și datorie în creștere.
În contrast, Polonia, care a pornit de la aceleași premise istorice, a reușit să dezvolte un sistem fiscal mai echitabil, colectând aproxim